ROCKSTADT Ștefan Zaharescu

Cum poți crea cel mai mare festival de metal din Europa de Est pornind de la un bar, o bere și un vis pe care chiar și tu îl considerai imposibil.

Totul a început într-un bar din Brașov, cu o mână de oameni și o pasiune comună pentru muzică. Astăzi, Rockstadt Extreme Fest este cel mai mare festival de metal din Europa de Est: peste 100 de formații pe trei scene, aproape jumătate din public venind cu pașaportul la mână, un grup de fani din America de Sud care traversează oceanul în fiecare an. The Prodigy încheie seara. Helloween sărbătorește patru decenii. Iar în spatele containerului transformat în birou se află Ștefan Zaharescu, omul care nu doar programează trupe, ci creează un sentiment de apartenență. Am vorbit despre visul pe care chiar și el îl credea imposibil, despre soluțiile balcanice la probleme pe care Occidentul nici măcar nu le vede și despre puștiul de 16 ani care, într-o zi, va prelua totul.

INTERVIUL

01

Extremul nu e un gen muzical, ai spus-o tu. Atunci ce e? Arată-mi-l fără să folosești cuvântul „metal”. 

Cred că este o necesitate la ce numim convențional. Fie că e vorba de cultura, muzica sau arta de orice fel. Punctual, arta trece prin diverse etape istorice. Va fi un moment când publicul va migra către conventional, către arta de masă. Apoi va fi un moment când același public își va dori o cale de ieșire, o abordare non-convențională, experimentală. Aici se va sparge o barieră, se va crea poate un nou gen muzical, se vor îmbina stiluri diferite într-un nou subgen.

Aceeași abordare o găsim și în clasele sociale, în sistemul politic și în multe alte ramuri ale civilizației. S-a dovedit de-a lungul istoriei. Asta e frumusețea culturii, a artei. Pentru mine, asta înseamnă extrem. Rebeliunea față de convențional, revolta și eliminarea barierelor convenționale. Și ce e mai extrem în muzică decât metalul, o muzică ce și-a găsit locul și în alte genuri aflate de obicei la pol opus?

Un bar, câțiva prieteni, o bere. Care e momentul exact din 2013 în care ai simțit că lucrul ăsta o să fie mai mare decât voi toți?

Cred că în momentul în care ne-am trezit cu Gojira confirmați peste noapte. Era 2013, iar pe atunci eram o mână de oameni, mai mult fani ai muzicii. Habar nu aveam ce însemna un festival și ce implica organizarea unui eveniment în aer liber. Undeva cu jumătate de an înainte de eveniment, mi-am încercat norocul și am intrat în contact cu managementul Gojira. Am trimis o ofertă de care am și uitat între timp, nu i-am dat mare importanță pentru că nu mă așteptam ca ei să fie interesați de România. La acea vreme Gojira tocmai explodau pe scena europeană, erau unul din cele mai emergente nume, iar genul ăsta de formații obișnuiau atunci să ne viziteze țara doar la mult timp după trecerea faimei. Drept dovadă că în România acelor vremuri erau doar o mână de formații ce concertau.

Cu trei săptămâni înainte de festival, am primit confirmarea showului. După ce i-am anunțat și am văzut reacțiile în online, am început să înțeleg că există șansa ca acest eveniment să își urmeze traseul propus. Doar după câțiva ani am realizat că Rockstadt are o inimă proprie, iar publicul este catalizatorul. A crescut incredibil de organic și natural, fără să fie împins de la spate. Noi, cei din spatele scenei, am fost doar un liant care a permis existența sa. Publicul este cel responsabil mai departe. 

Peste 12.000 de oameni pe zi. Ce vezi tu de pe margine, ce simt ei acolo jos și nu se vede în nicio statistică?

Cel mai bun exemplu pot să îl dau de anul trecut. A doua zi după festival lucram deja la oferte, confirmări și logistică pentru ediția din acest an. Așa e în fiecare an, există un întreg proces logistic în spatele scenei care implică deseori Exceluri, tabele, bugete, logistică, negocieri dificile și o groază de detalii și planuri migăloase ce poate nu le-ai asocia cu un astfel de eveniment. Din păcate pentru mine, majoritatea timpului în festival îl petrec într-un container pe care îl transform în birou.

De obicei reușesc să prind măcar o parte din showurile headlinerilor. Când văd bucuria tuturor celor din public, îmi dau seama că tot acest efort al echipei merită. Tot stresul, toate nopțile nedormite, toate planurile și provocările. Nu aș spune că e un job pentru oricine, organizarea unui festival și mai ales un festival pe care îl faci în primul rând din dragoste pentru muzică implică anumite sacrificii serioase la nivel personal. Însă fiecare efort se cuantifică în bucuria și emoția celor din public.

Ai mutat festivalul de luni până vineri ca să intri în circuitul de turneu al Europei, fără să te bați pe weekend cu cei mari. De unde vine genul ăsta de gândire cum ajungi să rezolvi o problemă pe care alții nici n-o văd?

Cred că balcanicii, în general, au un mod aparte de a rezolva probleme. E un skill pe care cei din Vest nu îl au și cel mai probabil l-am dobândit ca popor tocmai prin dificultatea socială și culturală în care am crescut, sau mai bine zis resursele limitate pe care le-am avut. Noi ca balcanici găsim soluții neortodoxe la probleme delicate. Altfel, cred că și experiența și-a spus cuvântul.

Această problemă nu a fost o noutate pentru noi. Fiind într-o perioadă a verii foarte aglomerată pentru festivalurile europene de profil, mereu a fost o provocare să convingi trupele să vină în România cu întreaga producție live. Nu pentru că nu și-ar dori, ci pentru că suntem departe de Europa Centrală și de Vest. De multe ori a trebuit să abandonăm negocieri avansate pentru că distanța dintre două evenimente era pur și simplu prea mare. Așa că am rumegat câteva săptămâni și am venit cu această soluție aparte. Turneele să înceapă aici în Europa de Est și apoi să meargă spre weekend către Europa Centrală și de Vest. Și pare că a funcționat. Doar din partea trupelor avem până în acest moment 40 de TIR-uri de producție și peste 40 de nightlinere. Practic, este cea mai complexă producție live văzută vreodată la un festival de rock/metal din România.

Râșnov, 11 ani. Acum Ghimbav, dublu ca spațiu. Ce ai putut în sfârșit să faci aici și nu te-a lăsat niciodată locul vechi? 

Avem o groază de idei pe care nu am putut să le punem în practică tocmai din cauza limitării spațiului. De la soluții pentru baruri, până la activități conexe, zone de relaxare, activări, partea de producție ș.a.m.d.

Trebuie menționat că spațiul din Râșnov a fost același și în 2013 când am avut sub 2.000 de oameni, și în 2025 când am trecut de pragul de 10.000 de participanți pe zi. La fel, de-a lungul anilor am venit cu tot felul de soluții ieșite din comun pentru a suplini lipsa spațiului. Și cred că 2025 a dovedit atât nouă cât și publicului și trupelor că există o limită la acel spațiu.

Noi sperăm că odată cu acest nou spațiu avem un întreg context pentru a întâmpina problemele semnalate în acești ani, și în același timp să regândim ce înseamnă Rockstadt ca festival. 

Behind the Leather. Ce vede lumea când se uită la publicul tău și greșește complet și ce e de fapt acolo?

Nu aș spune că cineva a greșit. Dar cred că am pornit poate cu un handicap cultural și social lăsat în urmă de perioada anilor '90 când existau anumite catalogări și preconcepții pe nedrept asupra comunității de rock. Unele valide, multe cu siguranță invalide. A fost greșit? Nu cred că putem judeca corect o perioadă de haos economic și social ce s-a transpus în mai toate ramurile acelei generații. Stabilitatea am început să o cunoaștem abia pe la începutul anilor 2000.

Uite, mi-aș fi dorit ca oamenii să fi lăsat mai devreme aceste preconcepții deoparte. Să vadă că în spatele celui ce dă din cap, celui care face crowdsurfing, fetei care poartă bocanci și piele neagră vara, există oameni extraordinari. Există oameni inteligenți, există medici, IT-iști, oameni la fel ca mine și ca tine. Nu merge nimeni să facă ritualuri în pădure. Sigur, în 2026 vorbim de o cu totul altă situație. Și publicul rock/metal s-a schimbat. Acum e mai divers, pătura socială e mai mare, scena e mai deschisă, iar oamenii în general au prins interes către aceste stiluri. Nu mai este deloc un public de nișă.

Țin minte cum de-a lungul anilor am avut oameni pe care cert nu i-ai fi găsit la un festival precum Rockstadt, ajunși acolo prin diverse circumstanțe și care îmi spuneau că niciodată nu și-ar fi imaginat că s-ar putea distra atât de bine la un festival de profil sau că vor ajunge să stea la un întreg concert Obituary pentru că le place ce se întâmplă.

Educație, ai spus, fără să fie forțată totul natural. Care e o mentalitate despre rockul românesc pe care simți că ai schimbat-o tu, cu mâna ta?

Cred că rockul românesc s-a schimbat de la sine, în mod organic. Le spun tuturor că scena muzicală din România este una tânără, iar industria evenimentelor din România și-a început cu adevărat parcursul serios abia în jurul anului 2006. Nu poți să te aștepți la minuni în doar 20 de ani. Ca țară, cred că am făcut pași importanți într-un timp relativ scurt.

La ediția din 2025, unul din muzicienii prezenți la festival mi-a spus că simte că în acest moment România are spiritul pe care Germania îl avea în anii '90. Acea foame pentru evenimente, pentru muzică, pentru comunitate.

Probabil că am arătat tuturor că se poate și în România. Se poate să avem un festival ca în Europa, se poate să avem o comunitate, se poate să prioritizăm dragostea pe care o avem pentru această muzică și pentru comunitatea din jurul ei. Se poate ca și scena de touring din România să evolueze, să avem showuri rock/metal Sold Out săptămânal în București. Se poate ca și scena formațiilor românești să evolueze, se poate ca trupele românești să facă concerte Sold Out, să vină cu producții, cu un sound internațional, să ne prezentăm un alt nivel. Și să trecem granițele țării.

Eu cred că lucrurile interesante abia acum încep.

Numește un „nu” de la managementul unei trupe care s-a transformat în „da”. Ce s-a întâmplat în conversația aia?

Acum mulți ani a trebuit să zbor și să mă văd personal cu un anume management pentru a le explica că România nu e o țară de lumea a treia și că, deși nu au nicio statistică sau un agregator pentru a analiza datele legate de publicul consumator din România, merită să facă efortul. Reacția după concert a fost ‘nu știam că avem atât de mulți oameni care ne ascultă aici’.

The Prodigy nu e metal. De ce ai vrut pe cineva care nu încape în propria ta definiție și ce spune asta despre unde duci festivalul?

Nu e prima dată când mergem în această direcție. În 2024 i-am avut pe Pendulum care au închis festivalul. Anul trecut i-am avut pe Electric Callboy ca headlineri. Am avut și nume ca The Dropkick Murphys sau Sleep Token. Rockstadt a fost mereu un festival care a îndrăznit să spargă barierele convenționale legate de modul în care acest gen muzical este perceput, păstrând însă identitatea sa intactă. Nu vrem să fim un festival ‘safe’, vrem să fim o platformă care rămâne fidelă valorilor sale și care își propune să crească o comunitate din care cu toții facem parte. Iar dacă vrei să crești, nu poți rămâne înfipt în aceleași tipare timp de zeci de ani.

În ce privește The Prodigy, nu e un nume străin de festivalurile de metal. Ei au fost deschiși la propunerea noastră de a cânta la un eveniment catalogat în mod convențional ca metal. Anul trecut au fost headlineri de la Hellfest, unul din cele mai mari evenimente de profil din Europa. Cine a crescut în anii '90 își aduce aminte de celebrul concert de la Sala Polivalentă din București. E trupa care a unit generațiile de metal, cele de punk, cele de rave și muzică electronică. Iar asta în sine e mai metal decât orice distors.

La fel ca și Hellfest, Rockstadt a ajuns un loc unde poți găsi de la The Prodigy la cele mai extreme subgenuri ale muzicii. Asta e și frumusețea muzicii. Atitudinea asta cred că e cât se poate de metal.

44% străini. Brașovul pe harta lumii. Care e cel mai improbabil loc din lume din care ți-a scris cineva „vin la Rockstadt”?

Nici până în ziua de azi nu pot înțelege cum am reușit să strângem un număr atât de important de străini. Promovarea a fost ‘word of mouth’, nu am avut niciodată bugetele necesare pentru a ne prezenta serios în afara granițelor. Avem oameni veniți din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, inclusiv până în India și Australia.

Dar poate cel mai impresionant este că am ajuns să avem un grup constant de câteva sute de oameni din America de Sud care vin anual la Rockstadt. Treaba a ajuns atât de serioasă încât există o agenție de turism care se ocupă de călătoria lor.

Comunitate, loialitate, apartenență. Ce îți datorează ei ție și ce le datorezi tu lor?

Cum am spus, noi suntem fani ai acestei muzici. E principalul motiv pentru care am pornit acest festival. Ne-am dorit să avem în România un eveniment ca afară. Sigur, în limitele realității. Nimeni nu datorează nimănui, nimic. Împreună, am crescut. Natural și organic. În primul rând, este meritul publicului. Noi doar am fost un liant care a creat o platformă. Am rămas aceeași fani ai muzicii. Împreună facem parte dintr-o comunitate minunată și cum rar găsești. Asta cred că e cel mai important lucru. În momentul în care acest ecosistem își va pierde echilibrul și identitatea, atunci trebuie să ne punem întrebări. Momentan, the sky is the limit și putem ajunge acolo doar împreună prin ce reușim să construim.

Te numesc „o revoluție culturală”. Tu cum ai descrie, în trei cuvinte, ce-ai construit?

Un vis imposibil. Dacă e să detaliez, un vis pe care cel puțin eu îl credeam imposibil. Dan l-a crezut mereu posibil, iar fără el nu ar fi existat Rockstadt-ul pe care îl știm astăzi. Mă bucur că oamenii mi-au dovedit contrariul.

Întrebarea pe care nimeni n-o pune niciodată unui director de festival și pe care tu ai vrea s-o auzi măcar o dată?

Deși nu e treaba sau obligația publicului de a înțelege ce implică un festival, îmi doresc poate ca publicul să fie interesat de ce presupune efortul organizării unui festival în România, un efort care este de câteva ori mai greu decât în străinătate. Nu doar în cazul nostru, ci în cazul tuturor evenimentelor din țară. Îmi doresc ca publicul să pună presiune pe cei care ne conduc în relația cu sectorul cultural, să afle câți din banii lor din bilete ajung la taxe și ce primim noi înapoi la nivel de susținere culturală. Din păcate, în relația cu statul și mai ales a resurselor, a legilor pe care le avem la dispoziție, suntem dezavantajați și trăim într-o ‘simbioză’ ce nu se mai poate aplica corect în 2026. Iar aici există o limită la ce poate face sectorul cultural de capul lui. Improvizații se pot face până într-un punct. E nevoie de un sistem în care ambele părți să colaboreze.

Peste 20 de ani, festivalul există și fără tine. Ce sunet vrei să rămână în vale când tu nu mai ești în spatele lui?

Tot ce-mi doresc este ca, după ce voi muri, să apară vreun alt puști de 16 sau 17 ani care să-și amintească că a existat odată un nebun care a făcut ceva pentru muzica asta. Și care să vrea să facă același lucru. Exact asta am făcut eu.

Rockstadt Extreme Fest 27-31 iulie 2026 · Ghimbav, Brașov