Există călătorii pe care le faci în interes de serviciu și care, pe parcurs, se transformă în ceva mult mai mult decât atât. Langhe a fost unul dintre acele locuri pentru mine. Am ajuns în Piemont cu un program de călătorie de presă și am plecat cu ceva ce nu aș fi putut prevedea: sentimentul că am înțeles în sfârșit de ce oamenii vorbesc despre această regiune cu o venerație aproape religioasă.

Un sat, o priveliște, o altă lume

Cazarea a dat tonul tuturor evenimentelor care au urmat. O proprietate uimitoare, cu o priveliște de basm asupra dealurilor și a podgoriilor care se întindeau cât vedeai cu ochii, cerul italian deasupra și acea liniște aparte pe care o găsești în locurile care știu că nu au nevoie să impresioneze. Și totuși, au impresionat.

Dar ceea ce a transformat această călătorie dintr-o vizită de afaceri într-o experiență autentică au fost oamenii. O primire în cel mai sincer sens al cuvântului – nu o ospitalitate de fațadă, ci genul de căldură pe care o găsești la oamenii mândri de locul din care provin și care doresc să-l împărtășească cu tine. Totul a fost organizat la perfecție, de la prima până la ultima zi, fiecare detaliu a fost luat în considerare, fiecare moment a fost calibrat pentru a oferi o experiență completă, nu doar o degustare.

Nebbiolo: strugurele care a supraviețuit tuturor încercărilor

Totul în Langhe începe cu un singur soi de struguri: Nebbiolo. Cel mai vechi soi autohton de struguri roșii din Piemont și unul dintre cele mai nobile din Italia, cunoscut și sub numele de “Regina strugurilor roșii”. Numele său provine de la „nebbia” – cuvântul italian pentru ceață – fie datorită aspectului cețos și catifelat al strugurilor săi, fie pentru că acest soi cu maturare târzie este adesea recoltat în timpul primelor cețuri de toamnă.

Nebbiolo este un soi de viță de vie exigent, care necesită exact tipul potrivit de sol, un versant orientat spre sud și o tăiere atentă. Un sol calcaros pe bază de tuf este ideal pentru acest soi, care înmugurește devreme, spre mijlocul lunii aprilie, și se coace mai târziu decât majoritatea celorlalte soiuri, în jurul mijlocului lunii octombrie. Nu suportă schimbările bruște de temperatură, însă oscilațiile de temperatură dintre zi și noapte reprezintă un avantaj în faza de coacere. Tocmai această natură exigentă i-a conferit o istorie în care s-au alternat momente de glorie cu perioade de aproape abandon, dar producătorii locali i-au rămas fideli în toate circumstanțele.

Din soiul Nebbiolo, Piemontul produce unele dintre cele mai renumite vinuri roșii ale sale, mândria întregii regiuni: Barolo, Barbaresco și Roero.

Barolo: regele vinurilor

Nobilimea din secolul al XIX-lea îl numea “regele vinurilor și vinul regilor”, iar această afirmație nu era deloc exagerată. Barolo provine dintr-o zonă formată din unsprezece comune situate la câțiva kilometri sud de Alba, pe spectaculoasele dealuri din Langa, modelate de secole de viticultură și dominate de castele medievale: Barolo, La Morra, Monforte d’Alba, Serralunga d’Alba, Castiglion Falletto, Novello, Grinzane Cavour, Verduno, Diano d’Alba, Cherasco și Roddi.

Produs exclusiv din struguri de soiul Nebbiolo, are o culoare roșu-granat plină și intensă, cu arome de fructe de pădure roșii, cireșe în lichior și gem, trandafiri, violete ofilite, scorțișoară, piper, nucșoară și vanilie, însoțite uneori de note de cacao, tutun și piele. Barolo trebuie să se maturizeze timp de cel puțin trei ani, dintre care un an și jumătate în butoaie de stejar. Dacă perioada de maturare este prelungită la cinci ani, vinul primește denumirea de „Riserva”.

A savura un adevărat Barolo chiar în locul în care a luat naștere este o experiență fără egal. Acesta nu este un vin pe care pur și simplu îl bei, ci un vin pe care îl asculți. Prima impresie este fermă, aproape severă, cu tanini care îți reamintesc că ai de-a face cu ceva serios. Dar, cu fiecare minut petrecut în pahar, vinul se deschide, se relaxează și dezvăluie nuanțe pe care nu le-ai fi bănuit niciodată: fructe roșii coapte, trandafiri uscați, o notă de piper și ceva profund, aproape pământesc, care te leagă de dealurile de unde provine. Este genul de vin care îți schimbă percepția asupra a ceea ce poate fi un vin roșu. Odată ce l-ai gustat cu adevărat, celelalte vinuri sunt evaluate în comparație cu el.

Este un vin care se bucură de o savoare plăcută după patru-cinci ani și atinge apogeul după aproximativ zece, dar care poate fi savurat cu mare plăcere și după douăzeci de ani sau mai mult.

Barbaresco: geamănul aristocratic

Dacă Barolo este regele, Barbaresco este geamănul său mai rafinat, mai accesibil, dar la fel de complex. Originile sale se pierd în legendă: unii spun că galii au venit inițial în Italia tocmai pentru că au fost atrași de un vin excelent numit Barbaritium, în timp ce alții susțin că romanii numeau zona „barbarica silva”, adică păduri sălbatice, deoarece era situată la marginea domeniilor lor și era un teritoriu riscant din cauza prezenței barbarilor.

Primul care a descris caracteristicile acestui vin a fost profesorul Domizio Cavazza, primul director al Școlii Enologice din Alba, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Barbaresco este produs exclusiv din struguri Nebbiolo și prezintă o culoare intensă și strălucitoare, care variază de la roșu rubiniu la roșu granat, cu o combinație captivantă de zmeură și gem de fructe de pădure roșii, mușcate și violete, dar și piper verde, scorțișoară, nucșoară, alune prăjite și vanilie. Trebuie să se maturizeze cel puțin doi ani în butoaie de stejar; după patru ani, poate purta denumirea de „Riserva”.

Barbaresco te seduce altfel decât Barolo: mai repede, mai elegant, fără să te facă să aștepți prea mult. Este mai fluid, mai accesibil, dar nu mai puțin complex. Aroma de zmeură și violete din pahar se simte aproape imediat, urmată de căldura caracteristică unui Nebbiolo bine maturat. Este vinul care îți trezește dorința de a petrece o seară lungă la masă, alături de prieteni buni și o conversație fără grabă.

Roero: malul stâng, cu o personalitate proprie

Pe malul opus al râului Tanaro față de Langhe, pe malul stâng, în provincia Cuneo, se află Roero, o regiune cu un peisaj remarcabil de variat, unde pădurile și livezile coexistă armonios alături de podgorii. Unul dintre elementele definitorii ale peisajului din Roero îl constituie „Rocche” – versanți abrupți care brăzdează teritoriul de la sud-vest spre nord-est, separând solurile continentale de cele de origine marină, unde vița de vie găsește condițiile ideale.

În iunie 2014, peisajele viticole din Roero, împreună cu cele din Langhe și Monferrato, au fost declarate patrimoniu mondial UNESCO, ca mărturie vie excepțională a tradiției istorice a cultivării viței de vie și a producției de vin într-un context social și economic bazat pe cultura vinului.

Din Roero provin două vinuri DOCG distincte: Roero, un vin roșu obținut din cel puțin 95% Nebbiolo, și Roero Arneis, un vin alb elegant și proaspăt, produs din strugurii autohtoni Arneis ai regiunii.

Roero Arneis a fost pentru mine revelația în materie de vinuri albe din această călătorie. Proaspăt, cu note florale, o aciditate elegantă și o mineralitate distinctivă care provine direct din solurile de origine marină ale regiunii, este exact genul de vin alb italian pe care îl cauți fără să știi că îl cauți. Nu are greutatea unui Chardonnay maturat în butoi de stejar, nici superficialitatea unui Pinot Grigio obișnuit. Are o personalitate proprie și un final lung și curat, care te invită, inevitabil, la încă un pahar.

Dacă Barolo și Barbaresco sunt vinuri pentru ocazii solemne, Roero Arneis este vinul perfect pentru o masă italiană de vară.

Sticla Albeisa: ambasadorul sticlei

Un detaliu care mi-a rămas în minte după această călătorie: sticla Albeisa. O sticlă cu rădăcini în începutul secolului al XVIII-lea, când producătorii din zona Alba au apelat la maeștrii sticlari de la Antiche Vetrerie din Poirino, lângă Torino, pentru a crea o sticlă care să iasă în evidență și să fie potrivită pentru vinuri de excepție. Astfel a luat naștere o sticlă care amintea oarecum de cele din Burgundia și oarecum de cele din Bordeaux, asemănătoare ca diametru și înălțime cu sticlele franceze, dar cu totuși distinctă.

În 1973, grație viziunii vizionare a lui Renato Ratti, șaisprezece producători au decis să readucă la viață această sticlă venerabilă, adaptând-o la cerințele moderne și gravând numele „Albeisa” în relief pe sticlă de patru ori în jurul umărului sticlei, pentru a o face ușor de recunoscut. Nu este doar un simplu recipient, ci un pașaport de origine, o declarație tacită că vinul din interior provine dintr-un loc specific și că acel loc contează.

În prezent, Consorțiul Albeisa reunește 318 de membri care au produs 24 de milioane de sticle în 2024. Sticla este disponibilă și într-o versiune cu aproximativ 22% mai ușoară decât modelul tradițional. De asemenea, Consorțiul colaborează cu asociația „Save The Truffle” la un proiect de refacere a zonelor împădurite din teritoriul Langhe, prin plantarea de arbori și arbuști care produc trufe în mod natural.

Ultima zi: gătitul ca artă, bucătarul-șef Marc Lanteri

Dacă ar fi să aleg un singur moment din întreaga călătorie care să surprindă tot ceea ce înseamnă Langhe, acela ar fi ultima zi. Am avut privilegiul de a găti alături de bucătarul-șef Marc Lanteri, în restaurantul care îi poartă numele, iar experiența a depășit toate așteptările.

Bucătarul-șef Marc Lanteri este un nume care are o greutate reală în lumea gastronomiei de înaltă clasă. Pe jumătate piemontez, pe jumătate provensal, născut în Tende, în Alpii francezi, cu rădăcini adânci în Italia, și-a construit cariera alături de cei mai mari. A început alături de legendarul Alain Ducasse la Le Louis XV din Monte Carlo, a continuat cu Michel Rostang la Paris, iar după ce s-a mutat în Italia, a lucrat alături de Annie Feolde, Enzo Santin și Paolo Teverini. Prima sa stea Michelin a venit în 2004 la Ristorante Delle Antiche Contrade din Cuneo. Au urmat „Il Baluardo” din Mondovì, deschis în 2008 împreună cu partenera sa de viață și de afaceri, Amy Bellotti, și restaurantul de la Castelul Grinzane Cavour, reședința istorică a contelui Camillo Benso di Cavour, primul prim-ministru al Italiei. În primăvara anului 2023, Marc și Amy și-au mutat restaurantul la Castagnito d’Alba, situat în mijlocul podgoriilor incluse în patrimoniul UNESCO, continuând să inoveze și să ofere oaspeților lor preparate noi.

Restaurantul în sine este un loc pe care îl descoperi foarte rar. Designul interior este liniar și minimalist, realizat din materiale naturale de către meșteri locali special pentru acest spațiu, esențial și primitor în același timp. Ferestrele panoramice care înconjoară sala de mese pe o rază de 180 de grade oferă, de la fiecare masă, o priveliște spectaculoasă asupra dealurilor din Langhe și Roero, situate chiar deasupra celebrului oraș Alba, renumit pentru trufele albe. Nu poți spune cu exactitate unde se termină mâncarea și unde începe peisajul.

Dar, dincolo de aspectul estetic, ceea ce te cucerește cu adevărat este energia locului și energia omului care stă în spatele lui. Bucătarul-șef Marc are acea bunătate rară pe care o simți imediat, autentică și neprefăcută. La fel și echipa sa. Atmosfera din restaurant transmite ceva cald, aproape familial, fără a pierde nimic din rafinamentul specific unei bucătării de cel mai înalt nivel.

Bucătăria sa este ceea ce el însuși numește “Crossover Cuisine” – o fuziune între tradiția piemonteză și spiritul și tehnica franceză, bazată pe ingrediente locale de sezon, cu legături directe cu producătorii din zonă și o atenție deosebită acordată sustenabilității. Un meniu în armonie cu anotimpurile, produse din Alba și Langhe, fructe de mare obținute în mod durabil din vecina Liguria – fiecare fel de mâncare spune o poveste despre locul din care provine. Lista de vinuri este alcătuită cu grijă de Amy Bellotti și somelierul Alessandro Corsini, acordându-se o atenție specială producătorilor care lucrează cu respect față de mediu și reduc la minimum utilizarea substanțelor chimice atât în podgorie, cât și în cramă.

A găti alături de un bucătar ca acesta nu este doar o lecție culinară. Este o lecție despre cum să privești mâncarea ca pe o prelungire a pământului, a oamenilor și a memoriei unui loc.

Ce rămâne

Langhe nu este o destinație pe care să o bifezi pe o listă. Este un loc care îți schimbă, chiar și puțin, modul în care privești lucrurile: vinul, mâncarea, ospitalitatea, tradițiile. Oamenii pe care i-am întâlnit acolo, autenticitatea cu care și-au împărtășit pasiunea, priveliștea care îți taie respirația dimineața și experiența trăită în restaurantul chef-ului Marc Lanteri – toate acestea se îmbină într-un sentiment pe care nu-l poți descrie pe deplin, ci doar îl poți trăi.

Am plecat cu amintiri pe care nu le voi uita niciodată și cu convingerea că există locuri în lume unde timpul se măsoară altfel: în ani de îmbătrânire, în generații de producători, în dealuri care arată la fel de secole întregi.

Dacă ai vreodată ocazia să mergi în Langhe, nu ezita. Nu vei regreta nicio secundă.