Pe copertă e o singură imagine. În ea încap însă cel puțin trei versiuni de Alexandra Căpitănescu și niciuna nu vrea să câștige în fața celorlalte.

E ușor să faci din Alexandra Căpitănescu un titlu simplu: fata care a câștigat Vocea României, apoi a dus România la Eurovision, apoi s-a întors la cursuri de fizică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Presa a încercat asta de câteva ori. N-a ținut niciodată mai mult de un paragraf, pentru că ea a schimbat direcția înainte ca titlul să apuce să se usuce.

Astăzi, Alexandra apare pe copertă la Touch. Nu ca să confirme ceva ce știam deja despre ea, ci pentru că, la fiecare discuție pe care am avut-o, a refuzat constant să rămână într-o singură poziție suficient de mult timp cât s-o poți încadra ușor. Vorbește despre legile fizicii cu aceeași convingere cu care vorbește despre o piesă construită în jurul cuvântului „sufocare". S-a antrenat pe „Alone", singură pe o scenă plină de străini, și a dus aceeași singurătate pe o scenă cu mult mai multe camere. Pentru o vară, a cântat și folk-metal, doar ca să vadă ce se întâmplă în zgomot.

N-a ales niciodată o singură direcție și nu pare că are de gând s-o facă acum. Discuția care urmează nu e despre cum a ajuns Alexandra Căpitănescu aici. E despre ce refuză, cu bună știință, să lase în urmă ca să ajungă altundeva.

INTERVIU

La capătul sesiunii foto, cu machiajul încă intact, Alexandra vorbește despre contradicțiile care o formează cu aceeași ușurință cu care ar vorbi despre o rimă. Nimic din ce spune nu sună ca o poziționare de imagine.

1. Ai crescut cu vocea ca ambiție și fizica drept plan de rezervă sau invers? Care dintre ele a clipit prima când ai avut de ales?

Am crescut cu vocea ca ambiție și cu fizica drept o altă mare pasiune. Din dorința de a mă dezvolta și de a cunoaște cât mai mult, îmi place să mă documentez, să descopăr lucruri din domenii diferite și să fiu mereu la curent cu ce se întâmplă în jurul meu. Cred că fiecare dintre ele îmi dezvoltă o altă parte din mine și nu simt nevoia să renunț la una pentru cealaltă. Dar, dacă vorbim despre o alegere, vocea câștigă.

2. Ai fost azi în platoul Touch, sub lumini, machiată, pusă în pose. Ce ipostază de-a ta a ieșit la suprafață în fața camerei și pe care n-ai mai recunoscut-o din alte poze de-ale tale?

Cred că a ieșit la suprafață o versiune a mea mult mai feminină și mai sigură pe ea. Sunt obișnuită să mă văd pe scenă, unde energia mea e mult mai puternică, mai rock, mai „în mișcare". Astăzi, în fața camerei, am descoperit că pot transmite aceeași forță și fără să fac foarte mult. A fost interesant să mă văd într-o ipostază mai matură, mai asumată și poate chiar puțin senzuală.

3. Nu te-am văzut niciodată în hainele astea pe scenă. Cum simți diferența dintre cum te îmbraci ca să cânți și cum te-ai lăsat îmbrăcată azi, ca să fii doar privită?

Pe scenă îmi place să mă mișc mult, să simt publicul și să vibrez cu ei. Și, fiindcă nu am stare, încerc să mă îmbrac cât mai natural și cât mai „eu", mai ales fiindcă asta apreciază publicul meu: autenticitatea și felul nostru de a fi. Astăzi a fost diferit, pentru că m-am lăsat scoasă puțin din zona mea de confort. Nu trebuia să mă gândesc dacă pot să alerg pe scenă, dacă pot să sar sau dacă ținuta „rezistă" energiei mele. Am putut doar să o port și să văd ce scoate la suprafață din mine. Până la urmă, autenticitatea nu stă într-un anumit tip de haine.

4. „Choke Me" e un titlu care sugerează sufocare, control, limită. Ce se întâmplă cu tine chiar înainte să nu mai poți respira pe scenă?

Chiar înainte de momentul ăla, cred că dispare tot. Nu mai există camere, nu mă mai gândesc dacă am cântat perfect sau dacă am făcut mișcarea corectă. Rămân doar eu, publicul și piesa. Pe scenă ajung uneori într-un punct în care dau atât de mult din mine, încât simt că nu mai am nimic de păstrat pentru mine. Și, paradoxal, exact atunci când simt că nu mai pot, mă simt cel mai liberă, fiindcă atunci apare publicul. Cea mai frumoasă energie o iau de la ei.

5. Ai avut un mesaj calm pentru publicul din Republica Moldova, după un scor mic din partea juriului lor. De unde vine calmul ăsta e antrenat sau e al tău dintotdeauna?

Cred că e un mix. O parte din calmul ăsta a fost mereu în mine, dar am învățat și să nu reacționez la cald, mai ales în momente în care emoțiile sunt foarte mari. La Eurovision am înțeles că un punctaj nu poate defini nici valoarea unei piese, nici conexiunea pe care o ai cu oamenii. Pentru mine a fost important să separ votul unui juriu de publicul din Republica Moldova, de oamenii care mi-au scris, care m-au susținut și care au fost alături de mine. Nu am simțit că am ceva de reproșat, ci mai degrabă că am pentru ce să le mulțumesc.

6. Studiezi fizica particulelor sau ceva asemănător – legi care nu admit negocieri. Muzica pare a fi locul în care poți încălca orice regulă. Care dintre cele două lumi te minte mai des?

Atât în fizică, cât și în muzică, creativitatea este esențială pentru a obține cu adevărat performanțe bune. În fizică, desigur, vorbim despre experimente care pot sau nu să conducă la un rezultat apropiat de teoria respectivă, iar de aici poți trage diferite concluzii: fie repeți experimentul până ajungi la rezultatul așteptat, fie îl repeți în speranța de a descoperi ceva neașteptat. Din punctul meu de vedere, nici muzica nu poate ascunde adevărul. Putem îmbrăca o emoție în metafore, dar, în esență, ea rămâne exact ceea ce simțim, chiar și atunci când doare.

7. Ai fost membru temporar al unei formații de folk-metal. Ce cauți în muzica noise, când restul lumii vrea ca tu să fii clar și pop?

Eu însămi! Și asta se vede în ceea ce cânt, în ceea ce simt și în comunitatea pe care am construit-o în jurul muzicii mele. Muzica se simte, iar primul sentiment pornește întotdeauna de la artist. Dacă nu cred în ceea ce cânt, nu pot cere publicului să o facă. În acel zgomot găsesc multă sinceritate și libertatea de a fi exact cine sunt, fără a încerca să mă încadrez într-o formulă. Nu fug de muzica pop sau de orice alt gen, dar rockul și tot ce vine odată cu el îmi permit să fiu eu însămi, cu toată intensitatea mea.

8. Trupa ta este formată din cinci prieteni apropiați. Ce pierde muzica atunci când colegii tăi de trupă sunt, în primul rând, persoane la care ții?

Cred că câștigi enorm în ceea ce privește încrederea. Când urc pe scenă alături de ei, nu simt că am în spate niște muzicieni de sesiune; simt că am alături oameni care mă cunosc, care mă pot înțelege dintr-o singură privire. Uneori avem păreri diferite, tocmai pentru că ne pasă, dar cred că asta ajută și muzica. Nu e nevoie să fim mereu de acord ca să fim împreună. Iar pe scenă, acea prietenie dintre noi se simte.

9. Ai susținut un turneu în omagiul Laurei Stoica. Ce ți-a oferit vocea ei și ce ai refuzat să preiei, pentru ca aceasta să rămână a ta?

Cred că ceea ce am preluat de la Laura a fost curajul de a nu cânta niciodată la jumătate de putere. Avea o forță și o sinceritate incredibile, iar asta m-a inspirat cel mai mult. Dar nu am vrut niciodată să-i imit vocea sau modul de a interpreta. Pentru mine, un omagiu nu înseamnă să devii persoana ale cărei cântece le interpretezi. Înseamnă să respecți muzica aceia cu suficientă considerație încât să lași și ceva din tine să se reflecte în ea. Laura trebuie să rămână Laura, iar eu trebuie să rămân Alexandra.

10. La 15 ani, cineva de pe scenă te-a văzut înainte să te vezi tu însuți. Acea parte din tine – cea de dinainte să fii văzut – mai există oare, sau ai pierdut-o pe parcurs?

Da, există, și sper să nu dispară niciodată. Este acea parte din mine care pur și simplu se bucură de tot ce se întâmplă în viața ei în acest moment. Evident, am crescut de atunci, am trecut prin multe experiențe și am devenit mult mai conștientă de mine însămi ca artistă. Dar fata de 15 ani este încă acolo. Cred că îi datorez foarte mult și încerc să nu uit niciodată de ce a început să cânte la început.

11. Dacă “Căpitanu'” a fost primul nume de scenă pe care ți l-ai ales, ce voiai să conduci și de ce anume voiai, de fapt, să scapi de a conduce?

Cred că “Căpitanu'” se referea mai mult la sentimentul de proprietate decât la a comanda pe cineva. Întotdeauna mi-a plăcut să știu încotro mă îndrept și să am un cuvânt de spus în ceea ce fac. Dar, în același timp, prin muzică am vrut să scap tocmai de ideea că trebuie să fac lucrurile într-un anumit fel doar pentru că asta se așteaptă de la mine.

12. Într-o lume care vrea ca tu să fii fie fizician, fie cântăreț, fie român, fie internațional, unde refuzi să alegi?

Refuz să aleg între toate lucrurile care mă definesc. Nu cred că trebuie să renunț la fizică pentru muzică, sau la România pentru a avea o carieră internațională. Și nu cred că trebuie să fiu doar un singur lucru pentru a fi luată în serios. Sunt toate aceste lucruri deodată, și îmi place contradicția dintre ele.

Și poate că tocmai acolo se încheie interviul și începe portretul: în contradicția pe care ea refuză să o rezolve.